Dacă nu mai forțăm oamenii să muncească pentru a-și asigura nevoile de bază, nu vor înceta de tot să mai muncească?


Textul de mai jos este un extras din articolul publicat iniţial în limba engleză, cu titlul „If we no longer force people to work to meet their basic needs, won’t they stop working?“, pe Medium.com, în 19 februarie 2015.


În substratul întrebării din titlu se află raționamentul potrivit căruia este acceptabil ca oamenii să fie forțați să lucreze, prin a le refuza accesul la resursele necesare vieții în alt mod decât prin muncă.

Ce s-ar întâmpla dacă oamenilor nu le-ar mai fi refuzat accesul la resursele de bază? Dacă munca ar fi complet voluntară? Dacă oamenii nu ar mai putea să fie forțați să muncească pentru salarii mici? Ar crește salariile? Ar crește productivitatea? Poate automatizarea ar fi accelerată?

Am putea să aflăm răspunsul la întrebările de mai sus prin implementarea unui venit de bază necondiționat. Deja știm din experimentele anterioare care sunt posibilele răspunsuri. Însă până când venitul de bază necondiționat nu devine o politică publică, nu vom ști sigur, și vom continua să ne forțăm unii pe alții să muncim, refuzându-ne mâncarea și adăpostul unul altuia.

Cu toții credem că dispunem de 3 variante:

Varianta 1: să muncim pentru alții.

Varianta 2: să muncim pentru noi.

Varianta 3: să nu muncim deloc.

Eu nu cred că varianta 2 există în realitatea de acum. Ar putea să existe doar cu un venit de bază necondiționat. De ce cred asta?

Poate cineva să lucreze într-adevăr doar pentru el însuși? Nu are nevoie de o formă de capital? Dacă nu există acest capital? Dacă nu există educația? Dacă sunt bariere la intrarea pe o anumită piață? Dacă nivelul de competiție de la vârf împiedică intrarea pe piață? Care e procentul din populație care are într-adevăr opțiunea 2 și în practică, nu doar în teorie?

În ceea ce privește opțiunea 3, cea în care nu muncim deloc, vi se pare că este o opțiune posibilă?

Varianta 3 nu pare deloc fezabilă. Să presupunem că cineva alege să fie om al străzii pentru că nu vrea să muncească. Doarme sub un pod și mănâncă din gunoaie, doar ca să evite munca. Chiar nu implică stilul acesta de viață niciun fel de muncă? Să găsești mâncare în gunoi poate să dureze ore întregi de efort, la fel și să găsești locuri unde să dormi. De asemenea, implică să te muți frecvent dintr-un loc în altul. Mi se pare că să fii om al străzii este foarte obositor.

Apoi intervin legile. În unele orașe să fii om al străzii este interzis. Există de asemenea legi care interzic oamenilor să caute prin tomberoane. 

Așa că nu, nu cred că există mai multe variante. Suntem o societate care dispune de o singură opțiune – să muncească pentru alții.

Așa e construit sistemul nostru. Cei care ar putea să lucreze pentru ei, trebuie mai întâi să muncească suficient pentru alții. De asemenea, cei care nu vor să muncească deloc, trebuie mai întâi să muncească pentru alții, sau să aibă părinți care să le faciliteze direct accesul către opțiunea 2, cea de a munci doar pentru ei.

Cum putem să facem opțiunea 2 posibilă?

Povestea mea preferată e cea a preotului Garrison Frazier, un sclav eliberat și desemnat purtător de cuvânt al celor aflați în situația lui. Fiind întrebat ce este sclavia și cum se poate elibera de a mai fi sclav vreodată, el a răspuns:

“Sclavia este atunci când beneficiezi de munca unui om prin exercitarea unei puteri și nu prin acordul lui. Libertatea, așa cum o percep eu, este să fim descătușați de robie și lăsați într-un loc în care să putem să culegem fructele propriei noastre munci, să avem grijă de noi și să asistăm Guvernul în menținerea libertății noastre…Cel mai bine putem sa avem grijă de noi având pământ, pe care să îl cultivăm cu munca noastră.” (n.n. întâmplarea de mai sus a avut loc la sfârșitul Războiului Civil American, în Savannah, unde reprezentanții Statelor din Nord s-au întâlnit pentru prima dată cu sclavii eliberați din Sud, pentru a afla cum își imaginează aceștia viitorul afro-americanilor în Sud. Discuția care a avut loc între secretarul de război Edwin Stanton, generalul William Sherman și preotul Garrison Frazier, redată foarte succint mai sus, este unul dintre momentele impresionante ale sfârșitului Războiului Civil.)

Asta înseamnă că fără să deținem o mică fâșie de pământ, nu e posibil să trăim doar din munca noastră.

Echivalentul fâșiei de pământ în zilele noastre este venitul de bază necondiționat. Oferind tuturor oamenilor suficienți bani pentru a-și cumpăra mâncare și adăpost, îndeplinim condițiile necesare pentru ca opțiunea 2 să existe.

Și da, îndeplinim apoi condițiile și pentru ca opțiunea 3 să existe, adică oamenii vor putea să nu muncească deloc. Dar cât de diferită e totuși opțiunea de a lucra pentru tine față de opțiunea de a nu lucra deloc? Dacă toți oamenii ar avea suficient pământ încât să fie liberi, dar ar refuza să muncească pentru alții, ar trebui fie să cultive pământul, fie să moară. În mod similar, dacă cineva primește un venit de bază necondiționat și refuză să folosească banii pentru a-și cumpără mâncare și adăpost, va muri. Dar câți oameni refuză să mănânce și nu vor un acoperiș?

Nu ne înșelăm crezând că singurul motiv pentru care oamenii se hrănesc acum e pentru că primesc ajutoare sociale sub forma unor bonuri care pot fi folosite doar pentru a cumpăra mâncare, limitându-le astfel opțiunea de a cumpăra altceva? Nu ne înșelăm când credem că dependenții de droguri nu mănâncă? Toată lumea trebuie să mănânce. E o nevoie de bază.

Această presupunere că oamenii ale căror nevoi de bază sunt îndeplinite nu mai au și alte nevoi este incorectă. Avem mult mai multe nevoi decât cele de bază.

Poza marita site

Piramida nevoilor

Nu o să încetăm să mai muncim ca să ne satisfacem toate nevoile, doar pentru că unele dintre ele, cele esențiale supraviețuirii, vor fi satisfăcute cu un venit de bază necondiționat. (n.n. e foarte important de reținut că venitul de bază necondiționat ar asigura, așa cum îi spune și numele, doar nevoile de bază. Un om obișnuit să dispună de resursele necesare pentru a-și satisface nevoile de pe treptele superioare ale piramidei, nu va înceta să continue activitățile care îi aduc acele resurse, doar pentru că va primi o sumă de bani care să îi asigure mâncare, apă, utilități.)

Cred că gândirea noastră colectivă cu privire la faptul că tot ce își doresc oamenii este să nu facă nimic toată ziua este cauzată de distrugerea sistematică a motivației noastre interioare încă de la naștere. Copiii se nasc cu motivație interioară, demnitate, instinctul de a ajuta alți oameni, curiozitate, bucurie de a învăța. Toate aceste atribute sunt foarte prezente în primii ani de viață, dar apoi dispar gradual pe măsură ce devenim adulți.

Trântim cu motivația interioară de pământ, astfel încât cei mai mulți dintre noi să creadă că motivația extrinsecă este singura motivație care există. Așteptăm cu nerăbdare vacanțele, ca să nu facem nimic. Ajungem acasă de la serviciu, bucuroși că putem să nu facem nimic. Așa că atunci când ne gândim să oferim tuturor șansa tuturor de a nu face nimic, ne imaginăm că toată lumea va face absolut nimic. Ne gândim așa, pentru că în experiența noastră de zi cu zi, motivația intrinsecă este foarte rară. E rară pentru că nu o vedem. Nu o vedem, pentru că o ignorăm și pentru că facem tot ce putem ca să o reducem.

Un exemplu de motivație intrinsecă distrusă꞉ imaginează-ți că ești copil din nou. Te înscrii într-o competiție de știință pentru că îți place mult știința. Mulți copii primesc premii pentru proiectele lor, dar tu nu primești niciun premiu. Dezamăgit, te decizi imediat că de fapt nu ești deloc bun la știință. Problema e că au fost oferite premii.

Un alt exemplu: Ești copil. Îți place mult să înveți. Ai o tehnică de învățare vizuală uimitoare. Totuși, cursurile de la școală implică foarte puțină învățare vizuală, motiv pentru care primești des nota 6. Asta te face să urăști școala și să crezi că ești prost. Dacă tehnicile de învățare și de testare ar implica mai multe metode vizuale, ai primi doar nota 10. Problema e că în școală se pun note elevilor.

Asta pare să fie problema noastră principală. Suntem atât de orientați către motivații exterioare, încât credem că nimeni niciodată nu ar face ceva pentru oricare alt motiv care nu implică bani. Și totuși, în același timp, studiile ne arată din capul locului că asta nu e adevărat.

În ceea ce privește dovezile științifice pe care le avem care să confirme cât de puțin se reduce munca atunci când oamenii au asigurat un venit de bază necondiționat, acestea există din plin în experimentele efectuate în Statele Unite în anii 70, experimentul Mincome din Canada, experimentele din Namibia și India și cele efectuate de organizația Give Directly în Uganda și Kenya. (n.n. experimentele de mai sus și alte proiecte de implementare a venitului de bază necondiționat vor fi descrise în articolul următor.)

Din toate studiile de până acum, știm că atunci când oamenilor li se dau bani ca să trăiască, există două extreme – una în care studenții și mamele muncesc ceva mai puțin (n.n. studenții pentru că își continuă mai mult studiile, iar mamele pentru că stau mai mult acasă cu copiii lor nou născuți), și o extremă în care oamenii muncesc chiar mai mult, doar pentru că au puterea și resursele să facă asta.

Problema e că în ciuda acestor date, avem în continuare aceleași blocaje mentale. Credem că oamenii nu dispun de nicio motivație interioară. Credem că există opțiunea 2, cea în care putem să lucrăm pentru noi, pentru că în subconștient ni se pare normal să existe. În lipsa acestei opțiuni, rămânem cu un sistem cu o singură opțiune, să muncim pentru alții.

Și nu vrem să credem că sistemul nostru are o singură opțiune, pentru că asta spune despre noi, ca societate, ceva ce nu suntem pregătiți să recunoaștem.

One thought on “Dacă nu mai forțăm oamenii să muncească pentru a-și asigura nevoile de bază, nu vor înceta de tot să mai muncească?

  1. Pingback: ROMANIA: First Romanian Basic Income Website | BIEN

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *